Thomas Kuhn – Știința ca paradigmă

Thomas Kuhn atacă punctele de vedere ale științei „dezvoltare prin acumulare”, care susțin că știința progresează liniar prin acumularea de fapte independente de teorie. Kuhn a analizat istoria științei și a susținut că știința nu progresează pur și simplu în etape bazate pe observații neutre (de exemplu, pozitivism).

Pentru Kuhn, istoria științei este caracterizată de revoluții în perspectiva științifică. Oamenii de știință au o viziune asupra lumii sau „paradigma”. O paradigmă este o realizare științifică universal recunoscută care, pentru un timp, oferă probleme model și soluții unei comunități de practicieni.

O paradigmă este un cadru de bază de ipoteze, principii și metode din care lucrează membrii comunității. Este un set de norme care le spun oamenilor de știință cum să gândească și să se comporte și, deși în știință există școli de gândire rivale, există totuși o singură paradigmă pe care toți oamenii de știință o acceptă necritic.

Oamenii de știință acceptă paradigma dominantă până când apar anomalii. Oamenii de știință încep apoi să pună la îndoială baza paradigmei în sine, apar noi teorii care contestă paradigma dominantă și, în cele din urmă, una dintre aceste noi teorii devine acceptată ca noua paradigmă.

În diferite perioade ale științei, anumite perspective au dominat gândirea cercetătorilor. O anumită lucrare poate „defini problemele și metodele legitime ale unui domeniu de cercetare pentru generațiile următoare de practicieni”.

Fazele științei lui Kuhn

Cunoașterea care nu evoluează conform celor patru faze principale, potrivit lui Kuhn, nu poate fi considerată științifică.

          Faza 1: Pre-știință

• Starea pre-paradigmatică se referă la o perioadă înainte de a se ajunge la un consens științific.
• Activitate dezorganizată și diversă.
• Dezbatere constantă asupra fundamentelor.
• Câte teorii sunt.
• Nu există o bază de observație general acceptată. Teoriile conflictuale sunt constituite cu un set propriu de observații dependente de teorie.
  
  

  Faza 2: Știința normală (cel mai frecvent – ​​știința este de obicei stabilă)

• Se stabilește o paradigmă care pune bazele muncii legitime în cadrul disciplinei. Munca științifică constă apoi în articularea paradigmei, în rezolvarea puzzle-urilor pe care aceasta le aruncă.
• O paradigmă este o bază convențională pentru cercetare; creează un precedent.
• Puzzle-urile care rezistă soluțiilor sunt văzute ca anomalii.
• Anomaliile sunt tolerate și nu provoacă respingerea teoriei, deoarece oamenii de știință sunt încrezători că aceste anomalii pot fi explicate în timp.
• Oamenii de știință își petrec cea mai mare parte a timpului în pasul Model Drift, luptându-se cu anomaliile apărute. Ei pot ști sau nu acest lucru sau îl recunosc.
• Este necesar ca știința normală să fie necritică. Dacă toți oamenii de știință ar critica o teorie și ar fi petrecut timp încercând să o falsifice, nicio lucrare detaliată nu s-ar face vreodată.
• „Știința normală, activitatea în care majoritatea oamenilor de știință își petrec în mod inevitabil aproape tot timpul, se bazează pe presupunerea că comunitatea științifică știe cum este lumea. O mare parte din succesul întreprinderii derivă din dorința comunității de a apăra această presupunere. , dacă este necesar cu un cost considerabil. Știința normală, de exemplu, deseori suprimă noutățile fundamentale, deoarece acestea sunt în mod necesar subversive față de angajamentele sale de bază” (Kuhn, 1996, p. 5).

         Faza 3: Criză

• Aici are loc schimbarea de paradigmă.
• Anomaliile devin grave, iar o criză se dezvoltă dacă anomaliile subminează ipotezele de bază ale paradigmei și încercările de a le înlătura eșuează în mod constant.
• În aceste circumstanțe regulile de aplicare a paradigmei devin relaxate. Sunt dezvoltate idei care provoacă paradigma existentă.
• În criză va exista „știință extraordinară” unde vor exista mai multe teorii concurente.
• Dacă anomaliile pot fi rezolvate, criza s-a încheiat și știința normală se reia. Dacă nu, există o revoluție științifică care implică o schimbare de paradigmă.

  
  Faza 4: Revoluție

• În cele din urmă, se va stabili o nouă paradigmă, dar nu ca rezultat al vreunei justificări convingătoare din punct de vedere logic.
• Motivele pentru alegerea unei paradigme sunt în mare măsură psihologice și sociologice.
• Noua paradigmă explică mai bine observațiile și oferă un model mai apropiat de realitatea obiectivă, exterioară.
• Diferite paradigme sunt considerate a fi incomensurabile – noua paradigmă nu poate fi dovedită sau infirmată de regulile vechii paradigme și invers.
• Nu există o măsură sau o scară naturală pentru clasarea diferitelor paradigme.

Evaluare critică

Impactul enorm al operei lui Thomas Kuhn poate fi măsurat prin schimbările pe care le-a adus în vocabularul filozofiei științei: pe lângă „schimbarea paradigmei”, Kuhn a ridicat cuvântul „paradigmă” însuși de la un termen folosit în anumite forme de lingvistică la sens mai larg actual.

Folosirea frecventă a expresiei „schimbare de paradigmă” i-a făcut pe oamenii de știință mai conștienți și, în multe cazuri, mai receptivi la schimbările de paradigmă, astfel încât analiza lui Kuhn asupra evoluției opiniilor științifice a influențat prin ea însăși această evoluție.

Pentru Kuhn, alegerea paradigmei a fost susținută de, dar nu a fost determinată în cele din urmă de procese logice. Kuhn credea că reprezintă consensul comunității oamenilor de știință. Acceptarea sau respingerea unei paradigme este, a susținut el, un proces social la fel de mult ca și un proces logic.

Aceasta înseamnă că Kuhn a fost acuzat că este relativist. Poate că toate teoriile sunt la fel de valabile? De ce ar trebui să credem în știința de astăzi când ar putea fi răsturnată în viitor? Kuhn a respins cu fermitate acest lucru, susținând că revoluțiile științifice au condus întotdeauna la teorii noi, mai precise și reprezintă un adevărat progres.

Stiinta progreseaza prin revolutii stiintifice? Sunt paradigmele ulterioare mai bune decât cele anterioare? Nu, sugerează Kuhn, sunt doar diferiți. Revoluțiile științifice care înlocuiesc o paradigmă cu alta nu ne apropie de adevărul despre felul în care este lumea.

Paradigmele succesive sunt incomensurabile. Kuhn spune că o paradigmă ulterioară poate fi un instrument mai bun pentru rezolvarea puzzle-urilor decât una anterioară. Dar dacă fiecare paradigmă își definește propriile puzzle-uri, ceea ce este un puzzle pentru o paradigmă poate fi deloc un puzzle pentru alta. Deci, de ce este progresul înlocuirea unei paradigme cu alta care rezolvă puzzle-uri pe care paradigma anterioară nici nu le recunoaște? Kuhn și-a folosit teza de incomensurabilitate pentru a infirma ideea că schimbările de paradigmă sunt obiective. Adevărul este relativ la paradigmă.

Știința nu își schimbă paradigma peste noapte. Oamenii de știință mai tineri duc înainte o nouă paradigmă. După cum a spus Kuhn, „un nou adevăr științific nu triumfă prin convingerea oponenților săi și făcându-i să vadă lumina, ci mai degrabă pentru că oponenții săi mor în cele din urmă și crește o nouă generație care este familiarizată cu el”.

Thomas Kuhn a arătat că filozofii contemporani nu pot ignora istoria științei și contextul social în care se desfășoară știința. Știința este un produs al societății în care se practică.

Dacă vrei să știi cum să-ți scrii lucrarea de licență, disertație sau doctorat… te invit în programul Diplomade10.

Descoperă mai multe pe butonul albastru.

Salut,

Sunt Lorena și sunt primul coach de scriere academică din România.

Sunt doctor în economie și am finalizat și un program de postdoctorat la o universitate de renume.

Din 2021 am devenit fondatoarea Diplomade10.ro.

Am fondat această școală pentru a-i ajuta pe studenți, masteranzi și doctoranzi să scape de teama de ce vor scrie în lucrare și mai ales cum vor scrie.

Este nevoie să evoluăm în domeniul cercetării, să venim cu noi soluții pentru a face o lume mai bună.

Dacă ai orice nelămuriri, te rog să-mi scrii.